În familie, copilul începe să interacționeze cu ceilalți, își formează personalitatea, își însușește principii de viață, toate acestea în timp ce se află într-un mediu sigur, propice învățării. Astfel, părinții, dar și membrii familiei, își pun amprenta pe dezvoltarea fizică, psihică, morală și spirituală a unei persoane.
Așadar, relațiile care se creează între părinți și copii au o importanță deosebită, iar părinții buni și implicați reușesc să aibă o relație optimă cu copiii lor, să le îndeplinească nevoile și să le asigure o dezvoltare optimă și un start bun în viață.
Cum recunoaștem un părinte bun?
Un părinte bun are obiceiuri sănătoase, reușește să răspundă nevoilor copilului, să îi asigure siguranța fizică și materială, dar și o anumită stabilitate și previzibilitate. Totodată, acesta își face timp pentru copilul său, este empatic și reușește să manifeste un atașament securizant pentru cel mic, promovând, in acelasi timp, favorizarea curiozității și stimularea copilului, pe plan senzorial, intelectual, social și moral, cu respectarea propriului ritm al acestuia, fără a-i grăbi sau a-i încetini dezvoltarea.
Părintele competent este deschis la comunicare, ține cont de părerile și ideile copilului său și îi propune alternative atunci când apare un conflict, este deschis la negociere, evită luptele pentru putere și ajută copilul să ia decizii, dar și să își asume responsabilități. Nu în ultimul rând, un părinte bun stabilește limite clare, este un model pentru copilul său și poate fi ferm asupra unor aspecte importante, dar flexibil cu altele, în funcție de situație.
Stilurile educative în familie
Fiecare familie are un anumit stil educativ, după care se ghidează în creșterea copiilor, un element extrem de important, de care depind calitatea și eficiența educației. Ecaterina Vrăsmaș punctează, în cartea sa de referință, „Educație timpurie”: “Stilul educativ al familiei este modelul orientativ al acțiunilor educative în familie, amprenta subiectivă care caracterizează mediul respectiv. Fiecare familie are stilul ei educativ, dependent de stilul parental, cu care se și confundă de multe ori”.
Stilurile educative în familie se definesc în funcție de tipul de control exercitat asupra copilului și de modul de manifestare a afecțiunii. Astfel, controlul parental și sprijinul parental se pot combina în trei tipuri de stiluri educative: permisiv, autoritar și autorizat/autoritativ/democratic.
Părinții autoritari au așteptări foarte ridicate din partea copiilor, însă nu îi sprijina prea mult. Sunt genul care dictează comportamentul copiilor și se așteaptă la supunere, pentru că au fost, în general, crescuți în același mod. Acest stil parental este văzut adesea ca abuziv de către standardele actuale, asemenea părinți confundând adesea disciplina cu pedeapsa. Copiii crescuți de părinți autoritari sunt, de obicei, mai vulnerabili la presiunea grupului de prieteni, pentru ca nu au fost obișnuiți să gândească singuri sau să își asume responsabilitatea propriului comportament.
Părinții permisivi sunt, de multe ori, crescuți într-un stil total diferit. Au crescut cu multe reguli, mereu în teamă și tensiune. Prin urmare, nu vor să repete aceleași greșeli și merg prea departe în direcția opusă. Ei sunt părinții care răsfață prea mult, însă oferă copiilor foarte mult sprijin, ceea ce este un lucru esențial. De fapt, cea mai importantă caracteristică a lor este că sunt inconsecvenți. Acești părinți ar trebui să înceapă prin a avea grijă de ei, pentru a putea apoi să crească și să educe copilul într-un mod corespunzător, care să îi asigure o dezvoltare sănătoasă și armonioasă.
Părinții permisivi transmit copiilor două mesaje greșite. Primul, că sentimentele negative, precum dezamăgirea, frustrarea și alte emoții deranjante trebuie evitate cu orice preț. Din acest motiv, acești copii nu știu cum să facă față nefericirii și își revin extrem de greu după eșecuri. Al doilea mesaj greșit este că părinții setează copiilor așteptări mult prea reduse, motiv pentru care copiii nu își doresc să evolueze.
În plus, limitele puse de acești părinți copiilor sunt fie prea puține, fie inexistente, pentru că nu suportă să își vadă copilul suferind, deoarece nu își pot regla propria anxietate. În celebra sa carte “Părinți liniștiți, copii fericiți: cum să înlocuim țipetele cu conectarea”, Laura Markham, specialist în educație, spune: “Copiii care nu trebuie niciodată să se ‘gestioneze’ singuri pentru a se adapta limitelor și a se ridica la nivelul așteptărilor au mai multe dificultăți în a-și dezvolta autodisciplina. Nu exista niciodată prea mult respect și empatie. Dar dacă îi permiti copilului sa ți se urce în cap și să procedeze la fel cu ceilalți, oare ce învață el despre relatii? Rezultatul acestei abordări parentale sunt copiii egoiști, angoasați și nu foarte rezistenți”.
Părinții democratici le oferă copiilor foarte multă iubire și sprijin, exact ca cei permisivi. Cu toate acestea, au așteptări foarte ridicate de la copii, adecvate vârstei, exact ca cei autoritari. Sunt părinți implicați, care ascultă punctul de vedere al copilului, sunt deschiși la negociere, dispuși să facă anumite compromisuri și să cedeze copilului controlul, atunci când situația o cere.
Acești părinți cresc copii adaptați și le impun acestora limite cu blândețe și empatie. Părintele care folosește empatia cu limite este un lider pentru copilul sau, cu care stabilește o relație de cooperare, un parteneriat bazat pe multă înțelegere și respect, astfel incat copilul nu simte nevoia să devină defensiv, ci este predispus să își asume responsabilitatea.
Un alt model de creștere a copiilor, din ce în ce mai predominant în ziua de astăzi, în unele comunități, este stilul neglijent. Părinții neglijenți sunt aceia care nu le pot oferi copiilor iubirea și atenția necesare, fie din cauza unor dependențe (alcool, droguri), fie pentru că au fost nevoiți să muncească foarte mult, pentru a susține financiar familia.
Literatura de specialitate dedică lucrări ample acestui subiect. Cu toate acestea, un părinte bun se află la intersecția acestor stiluri, găsind o cale de mijloc, eficientă, în creșterea și educarea copilului său.
Sursa foto: Photo by John-Mark Smith on Unsplash
