Cartea explică, printre altele, scopul educării copilului: ca acesta să devină o persoană independentă, autonomă, care să se descurce singură. Pentru o dezvoltare echilibrată, copiilor trebuie să le fie îndeplinite următoarele nevoi: de a se simți în siguranță, de a fi apreciați, admirați și acceptați de părinți și de a simți mulțumirea acestora.
Cei mici au nevoie de părinți suportivi, empatici, calzi, înțelegători, care să-i ajute să-și câștige treptat autonomia, să-și asume responsabilități, să fie sensibili la nevoile celorlalți, să știe cum să facă față presiunilor, să depășească eșecurile și să le transforme în oportunități de dezvoltare personală. Cu alte cuvinte, educarea inteligenței emoționale este o condiție vitală a dezvoltării armonioase a copiilor și a menținerii sănătații lor mintale. Mediul stimulant contribuie la creșterea coeficientului inteligenței emoționale.
Alfabetizarea emoțională începe foarte devreme în viață, mai ales dacă există contexte stimulante. La un an și jumătate copiii înțeleg reacțiile de fericire, manie și tristețe. La trei ani începe un proces de conștientizare a subiectivității emoțiilor, adică același eveniment poate genera reacții diferite la diverse persoane. Mai târziu, copiii învață cum să își gestioneze emoțiile.
Mai mult, atunci când copilul se simte acceptat, își va construi o imagine de sine bazată pe încredere și va găsi soluții pentru a-și rezolva problemele, fără a apela la ceilalți. În plus, va depăși mai repede dezamăgirile, durerile sau alte emoții și experiențe negative.
Cu cât copiii se simt mai acceptați, cu atât ei se simt mai iubiți. Felul în care părinții înțeleg emoțiile copiilor, precum și felul în care reacționează față de acestea influențează experiențele emoționale ale copiilor și felul în care își vor forma viață afectivă.
În plus, persoanele care își folosesc inteligent emoțiile au mai multe realizări în viață, depășesc mai ușor dificultățile și fac față mai ușor stresului. În plus, sunt mai puțin predispuse la depresie și anxietate. Așadar, succesul la școală și în viață depinde nu doar de abilitățile cognitive, ci și de gestionarea inteligentă a emoțiilor.
Ordinea nașterii influențează personalitatea
Un alt aspect interesant tratat în „Psihologia copilului modern” este modul în care ordinea nașterii influențează fiecare aspect al personalității omului, cum ar fi inteligență înnăscută, abilitățile sale de a se realiza, dar și trăsături precum onestitatea, gradul de empatie și de anxietate, introversia, altruismul sau conștiinciozitatea.
Personalitatea fraților diferă pentru că aceștia adoptă strategii diferite în lupta neîncetată pentru dragostea și atenția părinților. Ordinea nașterii își lasă amprenta asupra fiecărui individ, prin rolul pe care acesta îl joacă în cadrul mediului familial.
Primii născuți sunt adesea mai înclinați către putere și autoritate, antagoniști, anxioși, asertivi, conformiști, extrovertiți, geloși, organizați, responsabili, încrezători în forțele proprii și tradiționaliști, în timp ce copiii născuți mai târziu sunt mai empatici, aventurieri, populari, rebeli, curajoși, sociabili și mai altruiști.
În plus, părinții au tendința de a-i pedepsi mai degrabă pe copiii mai mari decât pe cei mici, iar în familiile mixte (băiat-fată), cel mai des pedepsiți sunt băieții, dacă intră în conflict cu fetele. Șansele de apariție a agresivității între frați cresc cu cât diferența de vârstă dintre cei doi este de 3 ani sau mai mici. De asemenea, agresivitatea fizică este mai des întâlnită între copiii de același sex.
O manifestare a rivalității dintre frați este regresia de vârstă. Copilul mai mare poate face o regresie către vârstă la care și el a primit afecțiune așa cum, în momentul de față, primește fratele sau mai mic. Și fratele mai mic are de suferit, pentru că el devine sub o formă sau altă „sacul de box” al întregii familii.
Ce este, de fapt, bâlbâiala și cum poate fi tratată?
Autorii mai tratează în volumul de față bâlbâiala, o tulburare care apare la vârstă de 3-4 ani la majoritatea copiilor și este, de cele mai multe ori, pasageră.
Această se poate prezenta prin repetarea primului sunet, a primei silabe dintr-un cuvânt sau a primului cuvânt dintr-o frază, din cauza blocării mușchilor organelor articulatorii (balaiala cronică) sau prin imposibilitatea de a pronunța pentru o perioadă de timp (bâlbâiala tonică).
Bâlbâiala este o tulburare complexă care nu afectează doar vorbirea, ci și personalitatea copilului. Copiii care se confruntă cu tulburări de ritm în vorbire nu par a fi considerați că având nevoie educaționale speciale, însă diferențele apar la nivelul statusului social și al comportamentului social. Aceștia dețin o poziție socială mai scăzută în grup, iar comportamentul lor este etichetat că fiind vulnerabil și inadecvat.
Dificultățile copilului privind cursivitatea, coerența și fluiditatea vorbirii apar în momente de agitație, nervozitate sau atunci când se grăbește să vorbească. O persoană se bâlbâie numai când comunică cu o altă persoană, niciodată când se joacă singur sau când se adresează unui animal de companie. Este extrem de importantă nu doar diagnosticarea corectă, ci și timpurie, iar părinților le revine un rol decisiv în procesul recuperator.
Fiecare copil este diferit, are ritmuri de dezvoltare, cunoștințe și deprinderi diferite. În concluzie, pentru a le asigura celor mici o dezvoltare optimă și echilibrată, părinții trebuie să fie ei înșiși modele de autocontrol, echilibru și exprimare adecvată a emoțiilor trăite. Astfel, aceștia își pot ajuta copiii să devină adulți maturi, independenți, capabili să își urmeze cu perseverență calea aleasă în viață.
Puteți citi cartea în format ebook aici.
