ADHD (attention-deficit/hyperactivity disorder) este tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenție, ce debutează în copilăria mică, înainte de 7 ani, și se manifestă prin hiperactivitate, nervozitate și lipsa de atenție.
“Toți oamenii au uneori dificultăți în a se concentra sau a se apuca de sarcini dificile. De asemenea, mulți acționează impulsiv, ocazional. Vorbim însă de ADHD dacă simptomele sunt persistente și provoacă probleme considerabile”, a spus Sami Leppämäki, psihiatru și cercetător în cadrul Departamentului de Psihiatrie al Universității din Helsinki, pentru site-ul helsinki.fi.
Simptomele ADHD
Copilul cu ADHD va avea o parte dintre următoarele simptome:
- Nu este atent la detalii, nu se poate concentra la temele și responsabilitățile școlare;
- Poate fi atent doar pentru perioade scurte de timp;
- Nu este atent la conversații, întrerupe sau deranjează conversațiile altora;
- Nu poate respecta limitele, regulile și instrucțiunile primite;
- Își pierde frecvent lucrurile sau jucăriile;
- Este agitat, neliniștit, nu poate sta în bancă;
- Vorbește foarte mult.
Dacă un copil este suspect de ADHD, doctorul va monitoriza comportamentul lui, pentru a identifica nouă simptome de deficit de atenție și nouă de hiperactivitate. Dacă pacientul întrunește un număr minim de simptome relevante, dacă acestea au început încă din copilărie și dacă nu pot fi atribuite altor afecțiuni, doctorul va pune diagnosticul de ADHD.
Este ADHD o consecință educației primite?
ADHD este o tulburare complexă de dezvoltare a creierului. Pacienții diagnosticați cu ADHD au de obicei un cortex cerebral mai subțire și o pliere corticală anormală. În mod similar, neurotransmițătorii care reglează atenția, activitatea și controlul cognitiv sau capacitatea de a-și planifica acțiunile nu funcționează normal. De asemenea, persoanele cu simptome ADHD au niveluri mai scăzute de dopamină, unul dintre principalii neurotransmițători de la nivelul sistemului nervos.
Anomaliile neurologice sunt în mare parte ereditare. Conform studiilor, până la 70-90% din toate cazurile sunt atribuite unei predispoziții genetice, iar ADHD este una dintre cele mai ereditare tulburări psihiatrice.
Fumatul, consumul de alcool sau droguri, stresul și hipotiroidismul în timpul sarcinii pot face, de asemenea, copilul susceptibil la ADHD. În mod similar, complicațiile din timpul nașterii, cum ar fi lipsa severă de oxigen sau nașterea prematură, cresc riscul de ADHD.
„Tulburarea nu este produsă de educația primită, în ciuda faptului că mulți cred asta. Cu toate acestea, educația și sprijinul adecvat pot atenua simptomele ADHD„, subliniază Leppämäki.
Cât de eficientă este medicația în cazul ADHD?
Diagnosticul vine, de multe ori, ca o ușurare pentru pacient și familie, pentru că dificultățile de relaționare cu cei din jur și de acomodare în colectivitate sunt, în sfârșit, explicate și pot fi căutate soluții.
Pentru copiii sub șapte ani, tratamentul tulburării include, de obicei, o serie de măsuri de sprijin și terapie pentru copil și părinți, excluzând însă medicația. Pentru copiii mai mari, sunt prescrise și anumite medicamente, pe lângă terapie, mai ales dacă simptomele sunt severe. Din păcate, schemele de tratament nu funcționează mereu din prima, pentru că este dificil să prezici ce anume este eficient pentru o anumită persoană și ce nu.
Majoritatea copiilor diagnosticați cu ADHD vor deveni asimptomatici în urma tratamentului, înainte de a ajunge la maturitate. Totuși, mai puțin de jumătate dintre copii pot opri complet tratamentul.
Diferența între ADHD și ADD
Pe lângă imaginea tipică a copilului care nu poate sta liniștit și îi deranjează mereu pe cei din jur, ADHD poate lua și altă formă, de deficit de atenție fără simptome de hiperactivitate (ADD). În acest caz, problema constră în lipsa de atenție și control cognitiv.
În mod obișnuit, copiii sunt diagnosticați cu ADHD la grădinișă sau în primul an de școală. La polul opus, copiii cu ADD sunt liniștiți, iar tulburarea lor este adesea observată abia la finalul ciclului primar sau chiar mai târziu, pentru că hiperactivitatea este mult mai evidentă decât tulburările de atenție.
ADHD, o provocare pentru familii
O familie care are un copil cu ADHD va avea de înfruntat o serie lungă de consultații cu medici și experți, psihologi, educatori și nu numai. De asemenea, multe familii se pot confrunta cu lipsa sprijinului extern, copilul neavând o dizabilitate vizibilă. Tocmai de aceea, astfel de familii pot deveni disfunctionale, și, potrivit unui studiu finlandez, riscul de divorț al părinților cu un copil care suferă de ADHD este dublu față de cei care au un copil tipic.
Mai mult decât atât, tulburarea ADHD are efect negativ și asupra relației dintre frați. Când unul dintre copii primește multă atenție, ceilalți copii din familie se pot simți dați la o parte sau ignorați. O idee bună ar fi ca, o dată pe săptămână, părinții să petreacă timp doar cu copilul tipic.
Sursă foto: PracticalCures.com
